Somația de plată vs. procesul civil: care e mai rapid?

În limbajul curent, expresia „somație de plată” este folosită adesea pentru întreaga procedură de recuperare rapidă a unei datorii. Din punct de vedere juridic, trebuie însă făcută distincția între somația prealabilă adresată debitorului și ordonanța de plată, care este procedura judiciară specială reglementată de art. 1.014–1.025 din Codul de procedură civilă.

Somația este demersul prealabil prin care creditorul solicită plata datoriei. Dacă debitorul nu plătește, iar creanța îndeplinește condițiile legale, creditorul poate cere instanței emiterea ordonanței de plată. Alternativa este acțiunea civilă de drept comun.

Procedura ordonanței de plată se aplică, în condițiile art. 1.014 Cod procedură civilă, creanțelor certe, lichide și exigibile constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă din raporturile juridice și înscrisurile avute în vedere de lege.

În termeni practici, trebuie să poată fi stabilite suficient de clar existența datoriei, cuantumul acesteia și faptul că obligația a ajuns la scadență. Procedura este potrivită mai ales atunci când creditorul dispune de înscrisuri clare și litigiul nu presupune administrarea unei probațiuni complexe.

Nu în toate situațiile. Factura poate fi un înscris important, dar instanța analizează raportul juridic și documentele pe care se întemeiază creanța. Pot fi relevante contractul, comenzile acceptate, facturile, procesele-verbale de recepție, situațiile de lucrări, avizele de livrare, corespondența dintre părți, confirmările de sold și documentele privind scadența.

Dacă debitorul contestă în mod real executarea contractului, de exemplu susține că serviciile nu au fost prestate ori lucrările prezintă neconformități, poate deveni necesară o probațiune mai amplă. Într-o asemenea situație trebuie analizat dacă ordonanța de plată mai este procedura adecvată.

Înainte de introducerea cererii de ordonanță de plată, creditorul trebuie să îndeplinească procedura prevăzută de art. 1.015 Cod procedură civilă. Debitorului i se solicită plata sumei datorate în termen de 15 zile de la primirea somației.

Textul legal prevede comunicarea somației prin executor judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conținut declarat și confirmare de primire. Dovada comunicării este importantă pentru sesizarea instanței. O discuție telefonică sau o solicitare informală nu trebuie confundată cu îndeplinirea procedurii prevăzute de Cod.

Somația are relevanță și în materia prescripției extinctive, potrivit regulilor la care art. 1.015 face trimitere. Atunci când creanța este apropiată de împlinirea termenului de prescripție, efectele întreruperii și termenele aplicabile trebuie verificate concret.

Cererea pentru emiterea ordonanței de plată se introduce la instanța competentă să judece fondul cauzei în primă instanță. Competența trebuie stabilită potrivit naturii și valorii litigiului, precum și eventualelor norme speciale aplicabile raportului juridic.

Cererea trebuie să identifice părțile, suma solicitată, temeiul obligației, scadența și, după caz, dobânzile ori celelalte sume pretinse. Se anexează înscrisurile care susțin creanța și dovada îndeplinirii procedurii prealabile.

Cererea privind ordonanța de plată se taxează cu 200 lei, potrivit art. 6 alin. (2) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Prin comparație, pentru acțiunile de drept comun evaluabile în bani taxa judiciară este, ca regulă, calculată potrivit grilei aplicabile valorii pretențiilor. Din acest motiv, ordonanța de plată poate avea un avantaj important de cost atunci când sunt îndeplinite condițiile procedurii speciale.

Într-un dosar cu o creanță clară și bine documentată, ordonanța de plată poate fi mai rapidă decât procesul civil de drept comun. Procedura este concepută pentru soluționarea simplificată a unor creanțe bănești care nu necesită administrarea unui probatoriu complex.

Termenul de maximum 45 de zile prevăzut de Cod nu trebuie însă prezentat ca o durată garantată a oricărui dosar. Regula privește ipoteza legală în care debitorul nu contestă creanța prin întâmpinare, iar în calcul nu sunt incluse anumite perioade necesare comunicării actelor și întârzierile imputabile creditorului.

Durata efectivă depinde de particularitățile dosarului, de comunicarea actelor și de apărările formulate de debitor.

Dacă debitorul contestă creanța, instanța analizează apărările în limitele procedurii speciale. Dacă soluționarea cauzei necesită administrarea unor probe care nu sunt compatibile cu această procedură, dar ar fi admisibile potrivit dreptului comun, cererea de ordonanță de plată poate fi respinsă în condițiile Codului.

Creditorul poate valorifica ulterior creanța prin acțiunea de drept comun în cazurile prevăzute de lege. Din acest motiv, respingerea unei ordonanțe de plată nu trebuie confundată automat cu stabilirea definitivă a inexistenței creanței.

Dacă de la început este evident că litigiul presupune expertize, martori sau o analiză factuală complexă a executării contractului, introducerea directă a acțiunii de drept comun poate fi mai eficientă.

Codul permite, în condițiile sale, emiterea ordonanței pentru partea din creanță pe care instanța o consideră întemeiată. Pentru diferența care nu este cuprinsă în ordonanță, creditorul poate analiza valorificarea pretențiilor potrivit dreptului comun.

Această situație poate apărea, de exemplu, când debitul principal este dovedit, dar există un litigiu distinct privind o parte dintre sumele accesorii sau anumite prestații.

Instanța stabilește termenul în care debitorul trebuie să plătească, în limitele prevăzute de Cod. Ordonanța de plată este executorie, iar dacă debitorul nu execută voluntar obligația, creditorul poate analiza declanșarea executării silite.

Împotriva ordonanței există calea specială a cererii în anulare, în condițiile art. 1.024 Cod procedură civilă. Termenul este de 10 zile de la înmânarea sau comunicarea ordonanței, în cazurile prevăzute de lege. Cererea în anulare nu suspendă automat executarea; suspendarea poate fi solicitată în condițiile Codului.

În funcție de contract și de raportul juridic, creditorul poate solicita, dacă sunt îndeplinite condițiile legale, debitul principal împreună cu dobânda contractuală sau dobânda legală penalizatoare și alte despăgubiri prevăzute de lege.

Pentru anumite raporturi dintre profesioniști și dintre profesioniști și autorități contractante sunt relevante Legea nr. 72/2013 și OG nr. 13/2011. În raporturile cărora li se aplică Legea nr. 72/2013, creditorul poate solicita, în condițiile legii, și echivalentul în lei al sumei de 40 euro reprezentând daune-interese minimale. Această sumă nu este aplicabilă automat oricărei creanțe.

Ordonanța de plată este orientată către creanțe bănești clare, documentate și scadente. Probațiunea este mai restrânsă, taxa judiciară pentru cererea specială este de 200 lei, iar procedura poate fi mai rapidă atunci când debitorul nu ridică apărări care necesită probe complexe.

Acțiunea de drept comun oferă o marjă mai largă pentru administrarea probelor: înscrisuri, expertize, martori, interogatoriu și alte mijloace admise de lege. Poate dura mai mult și, pentru pretențiile evaluabile în bani, taxa este în principiu legată de valoarea cererii, dar este procedura adecvată atunci când litigiul este complex.

În consecință, întrebarea corectă nu este doar «care procedură este mai rapidă?», ci «care procedură se potrivește probelor și apărărilor din dosarul concret?».

O societate prestează servicii în baza unui contract, beneficiarul confirmă prestarea, este emisă factura, termenul de plată expiră și nu sunt formulate obiecții privind serviciile. Există contract, factură și documente care susțin executarea prestației.

După verificarea condițiilor concrete și comunicarea somației prevăzute de art. 1.015, ordonanța de plată poate reprezenta o variantă eficientă pentru recuperarea debitului și, după caz, a accesoriilor datorate.

Situația este diferită dacă factura privește lucrări de construcții, iar beneficiarul susține că există defecte, lucrări neexecutate sau diferențe cantitative. Pentru stabilirea creanței poate deveni necesară o expertiză tehnică.

Dacă litigiul necesită o asemenea probațiune complexă, procesul civil de drept comun poate fi mai potrivit încă de la început. Alegerea unei proceduri speciale nepotrivite poate însemna timp pierdut înainte de introducerea acțiunii de drept comun.

În anumite litigii privind sume de bani trebuie analizată și procedura cererilor cu valoare redusă, reglementată separat de Codul de procedură civilă. Ea nu trebuie confundată cu ordonanța de plată.

Alegerea între ordonanța de plată, procedura cererii cu valoare redusă și dreptul comun depinde de valoarea și natura pretenției, raportul juridic, probele disponibile și apărările previzibile ale debitorului.

Ordonanța de plată este, de regulă, o procedură mai rapidă și cu un cost inițial redus atunci când creanța este certă, lichidă și exigibilă, rezultă suficient de clar din înscrisuri și nu necesită administrarea unor probe complexe.

Dacă existența ori întinderea datoriei este serios contestată, sunt necesare expertize sau alte probe complexe ori creditorul urmărește pretenții care nu se încadrează în procedura specială, acțiunea civilă de drept comun poate fi alegerea mai potrivită.

Înainte de introducerea cererii este utilă verificarea contractului, facturilor și celorlalte înscrisuri, a scadenței, prescripției, dobânzilor, eventualelor obiecții ale debitorului și a probelor care vor fi necesare.

Cabinet Avocat Fofiu Simona – Aleea Prislop nr. 8, Ploiești, jud. Prahova – telefon 0724 238 039 – ploiestiavocat.com. Materialul are caracter informativ general. Alegerea procedurii și calcularea termenelor trebuie realizate în raport cu situația concretă și cu legislația aplicabilă la data demersului.